Spunea cineva ca atunci cand sarim in sus de bucurie sa fim atenti sa nu fuga pamantul de sub picioare.
Suntem tentati ca atunci cand lucrurile merg bine in viata sa trecem prea grabiti prin ea si sa nu ne mai inveseleasca lucrurile marunte. Si incepem fiecare zi dorindu-ne iarasi ceva nou si spectaculos. Culmea- uneori se intampla, alteori nu prea. Dar ajungem intr-un final cand realizam cu adevarat ca fortele noastre sunt mult prea mici si ca nu ne mai pot ajuta. Ni se pare ca fiecare succes adunat de care ne-am bucurat, s-a razvratit acum impotriva noastra.
Realizam ca, de fapt, trebuie sa ne intoarcem acolo unde am inceput sa facem ceva prin puterile noastre. Pamantul a fugit in timp ce ne bucuram. Privim in jur - si suntem singuri !
Imi pare trist si de neinteles,
ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi..care-asa de repede murim.
Imi pare-asa ciudat
ca se mai poate gasi atata vreme pt.ura
cand viata nu-I decat o picatura
intre acest taram si celalalt.